La 31 iulie 1954 vârful K2, al doilea vârf al planetei, era urcat pentru prima dată, odată cu una dintre cele mai mari controverse din #istoriamuntelui.
Situat în munții Karakorum, vârful K2 putea fi considerat ca fiind muntele de casă al americanilor, acesția organizând până în 1954 nu mai puțin de trei expediții cu rezultate notabile. Expediția din 1938 a făcut recunoașterea crestei Abruzzi, traseul clasic pe care avea să fie urcat vârful, iar în 1939 Fritz Wiessner avea să ajungă la 200 de metri de vârf. În cele din urmă, expediția americană din 1953 a demonstrat puterea unei mașinării bine unse și doar hazardul nu a permis ascensiunea vârfului; retragerea eroică pentru salvarea unuia dintre membrii au rămas puncte de referință în istoria montană.
Expediția italiană din 1954 era un colos logistic. Construită în spiritul naționalist al anilor, expediția era de trei ori mai mare decât expediția care urcase vârful Everest în 1953, cântărea 16 tone, iar suma cheltuită s-ar fi ridicat astăzi la 1.5 milioane de dolari. Urmând exemplul expedițiilor pe Everest și Annapurna, liderul italian Ardito Desio era convins de succesul unei abordări militariste. Geolog de profesie, era un lucru evident că Desio era mai interesat de cercetări științifice decât de alpinism, însă realizase preabine valoarea mândriei naționale în cazul unei prime ascensiuni realizate de italieni. Numirea lui Desio drept lider a stârnit la acel moment uimire în cercurile alpine, majoritatea socotindu-l pe Ricardo Cassin drept persoana cea mai potrivită pentru a conduce expediția, acesta fiind cel mai important alpinist italian din acel moment. În cele din urmă, Cassin nu a fost inclus nici măcar în lista membrilor, motivele oficiale fiind de natură medicală, însă toată lumea știa adevărul: de-ar fi participat Cassin la expediție, presa și-ar fi îndreptat atenția către el, Desio căzând în planul secund.
Expediția a instalat taberele intermediare, iar la data de 30 iulie, s-a hotărât ca Achille Compagnoni și Lino Lacedelli să instaleze ultima tabără, IX, iar Walter Bonatti și Pino Galloti să aducă buteliile de oxigen din zona taberei VII, la 7400m, o sarcină dificilă. Se convenise ca tabăra IX să fie instalată în jurul altitudinii de 7900m, pentru
a reduce efortul echipei de suport, însă, în cele din urmă, tabăra a fost instalată la 8150m, într-o zonă expusă și dificilă. În după amiaza zilei de 30 iulie, Bonatti, împreună cu Enrico Abram și localnicul Hunza Amir Mahdi, au început căratul buteliilor de oxigen spre tabăra IX. Deși Mahdi nu avea bocanci de altitudine, Bonatti reușise să-l convingă să se alăture efortului prin promisiunea unui spor în bani, precum și sugestia că ar putea păși pe vârful K2. Odată cu apusul soarelui, Abram coboară, iar Bonatti și Mahdi caută, zadarnic, tabăra IX. Încă îngreunați de buteliile de oxigen cântărind 36kg, Bonatti a săpat o treaptă în zăpadă, pregătindu-se de bivuac la 8100m, fără sac de dormit și fără cort. Abia la ora 22 o lumină a licărit de undeva de sus, iar vocea lui Lacedelli a spart liniștea nopții, cerându-le să lase acolo oxigenul și să coboare. Bonatti și Mahdi au petrecut noaptea sub cerul liber.
În dimineața zilei de 31 iulie, Compagnoni și Lacedelii recuperează buteliile de oxigen și, cu ajutorul gazului suplimentar, încep urcușul către vârful K2, unde ajung în jurul orei 18. La coborâre întâmpină dificultăți odată cu terminarea oxigenului suplimentar și ajung în jurul orei 23 în tabăra VII.
În ciuda realizării primei ascensiuni a vârfului K2, evenimentele din 30-31 iulie 1954 aveau să facă valuri pentru următorii 50 de ani. În autobiografia sa din 1961, Bonatti sugerează că tabăra IX ar fi fost intenționat instalată mai sus decât se agrease inițial. În 1963, într-un ziar torinez apar două articole prin care Bonatti este acuzat că a încercat să fure vârful și că l-a înșelat pe Mahdi oferindu-i un loc spre vârf. Mai mult, el ar fi utilizat oxigenul cărat, motiv pentru care Compagnoni și Lacedelli ar fi rămas fără oxigen în timpul ascensiunii. Disputa a fost rezolvată în 1966, în sala de tribunal, Bonatti demonstrând că, în lipsa măștilor, care erau deja la tabăra IX, buteliile de oxigen nu puteau fi folosite. În orice caz, imaginea lui Bonatti a fost puternic afectată de acest scandal.
În 1985, Bonatti publică o nouă carte în care îl acuză pe Desio de minciună în raportul oficial. În cele din urmă, apare teoria prin care Compagnoni, conștient de potențialul tânărului Bonatti, se asigură că acesta nu va putea face parte din echipa de vârf și instalează tabăra într-un loc inaccesibil. În plus, se demonstrează că degerăturile suferite de Mahdi nu se datorau bonusului promis de Bonatti pentru a “fura vârful”, așa cum Desio și Compagnoni susțineau, ci erau rezultatul bivuacului neprotejat. În cele din urmă, câteva fotografii nepublicate de pe vârf au demonstrat că oxigenul nu se terminase mai devreme, atât Compagnoni, cât și Lacedelli utilizând instalația în momentul atingerii vârfului.
În 2004, la nu mai puțin de 50 de ani de la expediția italiană, este rândul lui Lino Lacedelii să spargă tăcerea; în cartea sa despre expediție, Desio este descris ca un dictator dur, care nu s-a înțeles decât cu Compagnoni. Mai mult, Lacedelli confirmă că mutarea taberei a fost decizia lui Compagnoni, pentru a-l împiedica pe Bonatti să ajungă pe vârful K2.
Bonatti avea să devină un alpinist de talie mondială, cu multiple ascensiuni dificile în Alpi și Patagonia și realizând prima ascensiune pe dificilul Gasherbrum IV în 1958, în cadrul unei expediții conduse de Ricardo Cassin, iar în 1965 prima ascensiune solitară de iarnă a feței nordice a Matterhorn-ului. În 1965, la doar 35 de ani, renunță la alpinismul profesionist.
Imagini din arhiva expediției italiene pe K2 din 1954