În comunitatea montană din România prezentului se rostogolește, adesea, un termen care tinde să definească o identitate: muntoman. Este un termen profund deranjant și chiar denigrator, odată ce înțelegi de unde provine.
Ca să fie clar, refuz cuvântul munțoman. Pare un termen simpatic, însă, în realitate e unul care coboară ștacheta și rigorile în ceea ce privește iubitorii de munte, montaniarzii, la o adică. Nu descrie omul muntelui, ci o versiune diluată a sa.
Din punct de vedere al istoriei, cel puțin în ultimii 50 de ani, cei care practicau activități montane au fost împărțiti, sec – conform rânduirii regimului comunist – în turiști și alpiniști. O mare parte dintre “turișți” nu făceau – ori nu doreau – mai mult decât a ajunge la o cabană, unde să îsi satisfacă setea bahică și dorul de chef. La mijlocul anilor ’90, organizarea oficială a activităților montane se prăbușește și, după evidentul vid, termenul de muntoman apare cândva între anii 2000-2010. Nimeni nu știe când a apărut și nimeni nu știe de unde. Ce știm, însă, este că cei care s-au grăbit spre a fi identificați sub noua “titulatură” au fost moștenitorii spirituali ai excursiilor colective din perioada comunistă, în care activitatea montană a maselor era caracterizată prin excursii colective până la cabane, unde urmau un concert de chitară și inevitabila beție.
Aș dori, aici, să subliniez că o cabană montană este menită să ofere adăpost și masă unui turist aflat în tranzit spre alt obiectiv; dovadă este modul în care sunt poziționate cabanele din țările cu tradiție montană, ele fiind gândite ca punct intermediar al drumeției, nu ca destinație finală!
Se impune, prin urmare, o radiografie a primului deceniului al anilor 2000: pe o parte, avem prăbușirea establishment-ului cunoscut și, pe de alta, avem o comunitate adânc înrădăcinată în mentalitaea deceniilor anterioare. În această perioadă, mulți români au emigrat, printre ei numărându-se, inevitabil, și oameni pasionați de munte. S-a creat, cumva, un impas, un vid într-o comunitate care s-a văzut nevoită să își caute identitatea și să își dea un nume.
Așa a apărut munțomanul.
Munțomanul este moștenitorul excursiilor colective, muncitorești, începute în anii ’50, menite să îndrume “oamenii muncii” spre munte, orice ar fi însemnat asta în rânduirea comuniștilor. Munțomanul nu e un om pasionat de munte, ci este un om care doar vrea să fie văzut astfel și care își dorește validare. Este cel care bifează vârfuri, care se îngroapă cu poze și cere aprecieri.
Și, totuși, au trecut 20 de ani…
Munțomanul simte nevoia, chiar și 20 de ani mai târziu, de a se exterioriza sonor prin exemple precum Felia, Sobița ori cântecul ăla cu “puii uciși”, toate mizerii muzicale care emană o sub-cultură străină de substanță. Munțmanul cântă “folk” la cabane – Bob Dylan și Joan Baez ar râde cu curul de ei și însuși moțul Pittiș s-ar răsuci în mormânt. Vorbește mult, știe puțin și nu se sinchisește de cei din jur, care, poate, își doresc să urce pe munte în ziua următoare și care, poate, vor doar să doarmă… Munțomanul e mai preocupat să aparțină unei culturi auto-definite, decât să înțeleagă ce înseamnă muntele, în ansamblul său.
Munțomanul normalizează, în fapt, superficialitatea. Creează o identitate comodă, în care e suficient să apari drept un iubitor de munte și te validezi prin aprecierile celorlalți. În care e mai important să pari, decât să fii…
Ajungând în prezent și abordând subiectul profesioniștilor, într-o țară cu mai bine de 500 de ghizi montani “pe hârtie“, dintre care majoritatea își rezumă activitatea la cele mai elementare poteci, este ușor de înțeles de ce aceștia își caută identitatea în termenul de muntoman. Înțeleg de ce fac această facilă alegere, însă nu pot să fiu de acord, căci, în calitate de profesionist, ești dator să ridici nivelul comunității prin ceea ce ești și ce oferi, prin atitudine, tehnică și cultură.
Un ghid montan nu ar trebui niciodată să fie menestrelul principal într-o cabană. El trebuie să rămână un reper de educație și cultură, fiind o locomotivă pentru cei din jur.
În încheiere, munțomanul spune tot: adaugi un sufix jucăuș, ușor caricatural, care transformă o chestie serioasă într-un hobby simpatic. E ca și cum ai reduce ani de experiență, risc și responsabilitate, la o etichetă de grup. Nu e incorect gramatical, ci este insuficient cultural. E un cuvânt care normalizează ideea că e ok să fii superficial pe munte, atât timp cât îți face plăcere și dă bine în comunitatea ta, una în care validarea socială primează. Iar asta are consecințe reale: gestionare slabă a riscului, decizii proaste, lipsă de sustenabilitate și altele. Problema este cu atât mai gravă și tristă cu cât majoritatea profesioniștilor – “ghizi montani” – cad în această categorie…
Refuz munțoman. Refuz acest termen nu pentru că îmi sună a “maimuțoi“, ci pentru că limitează spre ceea ce ar trebui să tindem. Limitează ceea ce ar trebui să fim.
Vrei un cuvânt corect, potrivit cuiva care merge pe munte? Este montaniard. Este un termen care, la origine, desemna locuitorii zonelor montane din Alpi, care însă poate fi folosit la noi cu sensul de iubitor de munte ori om de munte.