Problemele legate de cabanele de munte din Carpații românești sunt unele pe cât de complexe, pe atât de delicate, căci ating câteva puncte sensibile în mentalitatea comunității actuale a pasionaților de activități montane, fie că vorbim de drumeție, de cățărare pe stâncă, alpinism sau schi de tură.
Pentru a putea înțelege mai bine situația actuală, cred că este necesar să facem o incursiune în trecut. Primele cabane de munte în adevăratul sens al cuvântului din Carpații românești au apărut odată cu primele cluburi montane, până atunci folosindu-se ca adăpost stânele, schiturile sau pichetele de grăniceri. Prima cabană turistică a fost cea de pe Măgura Cisnădioarei, inaugurată de SKV în 1881. Prima cabană din Bucegi a fost în Valea Mălăiești, construită și inaugurată de aceeași SKV în 1882. În următorii ani, SKV construiește tot mai multe cabane, precum Negoiu, Bâlea, Sâmbăta, Urlea, Bârcaciu, Prejba, Șurianu și altele. Și clubul maghiar transilvănean, EKE, construiește cabane, un exemplu notabil fiind Răchițele, inaugurată în 1899 în masivul Vlădeasa.
Anuarul SKV din 1894 preciza următoarele, arătând că, și atunci, ca și acum, adăposturile nepăzite nu au viitor și nu reprezintă o soluție pentru turismul montan:
Vânzarea de alimente la cabane a fost primită cu bucurie de toți turiștii, constatându-se că este inutil să se mai construiască cabane fără paznic, deoarece nu-și îndeplinesc scopul și sunt distruse.
Preluând modelul ardelean – el însuși introdus pe filieră austro-germană, deci inspirat din statele vest-europene, cu tradiție în turismul montan – cluburile montane din vechiul regat al României construiesc cabanele pe care, într-o formă sau alta le cunoaștem și astăzi: Omu, Peștera, Babele, Caraiman, Diham, Pietrele, Baleia, Suru, Dochia și altele.
Dizolvarea asociațiilor de drept privat odată cu instaurarea regimului comunist trece toate aceste cabane de munte în proprietatea și administrarea statului. Totodată, odată cu începerea organizării de excursii muncitorești în munți, cabanele se transformă, treptat, din loc de popas în destinație. Cu alte cuvinte, în loc ca o cabană să reprezinte un punct de plecare pentru un traseu aflat dincolo de altitudinea sa, ea devine o destinație în sine. Putem face un simplu exercițiu de imaginație pentru a înțelege ce făceau la o cabană turiștii ajunși acolo într-o astfel de excursie…
Acest tip de turism montan de masă a dăinuit pe întreaga perioadă comunistă, fiind organizat prin BTT, care forma și ghizi de drumeție (singurii ghizi ‘de munte’ din perioadă). Deși regimul și rânduirea oficială s-au prăbușit, mentalitatea imprimată în cei 50 de ani a lăsat adânci urme și, prin urmare, și astăzi avem parte grupuri de zeci de persoane care merg la cabană doar pentru a ajunge acolo, cu scopul de a mânca, bea și petrece exact cum ar fi făcut-o într-un restaurant de oraș.
După ’90, unii cabanieri (administratori de cabane de munte) din perioada comunistă au devenit, într-o formă sau alta, proprietari sau concesionari, acesta fiind un caz, să spunem, fericit. Multe dintre ele au ajuns pe mâna oportuniștilor tranziției și, după cunoștința mea, doar trei au revenit vechilor proprietari: Căminul Alpin (CAR), Postăvaru (SKV) și Piatra Mare (EKE).
De-abia acum cred că putem vorbi despre situația cabanelor din România și problemele cu care ne confruntăm. Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu următoarea situație:
1. Infrastructură insuficientă
După 1950, când a fost inaugurată ultima cabană într-un loc nou (Podragu, în munții Făgărașului), nu s-a dezvoltat nicio zonă. S-au extins cabane de munte vechi sau au fost reconstruite altele, însă, din câte cunosc, nu a fost făcut nimic pentru a dezvolta turismul montan în zone noi de pe munte. Astăzi suntem martori unui flux mare de turiști, care formează efectiv cozi la cabane și rezervări cu multe săptămâni în avans, însă inițiativele de construire a unor cabane noi sau măcar de a le prelua pe cele vechi aflate în degradare (exemplele sunt multiple) sunt aproape inexistente. Se fac campanii importante de PR și strângere de fonduri pentru construcția de refugii în zone unde ar fi fost necesare o cabană (Scara, Călțun sunt doar două exemple, off the top of my head), însă amintiți-vă de ce concluzie au tras înaintașii, legat de adăposturile nepăzite, încă din 1884!
În vestul Europei, drumeția din cabană în cabană, fie în circuit, fie în traversare, este o activitate turistică populară nu doar pentru localnici, ci si pentru străini. În câte locuri din România putem face drumeții din cabană în cabană, legând un traseu frumos, cu sens turistic? Eu nu știi niciunul!
2. Administrare inadecvată
Privind spre țările cu tradiție în turismul montan, observăm că cele mai multe cabane de munte sunt administrate de cluburi, fiind într-o deplină simbioză cu activitatea acestora. Veniturile generate de cabană fac parte din veniturile clubului, iar veniturile clubului subvenționează cabana. Astfel, cabana își îndeplinește rolul de adăpost, fără a fi necesară realizarea profitului – deși acesta se face, căci vorbim de state în care turismul montan este un sector important.
Aceeași rânduire a fost și în România anterioară anului 1948, când cabanele au fost preluate de stat, care, înțelegând totuși nevoia de adăposturi turistice, le-a păstrat în funcțiune pe aproape toate, pe întreg parcursul anului. După 1990, după privatizare, multe dintre ele fie s-au închis (administrarea de către stat și lipsa dezvoltare le-a făcut neprofitabile), fie s-au reorientat spre o altă clientelă (în goana după profit). Această ‘altă clientelă’ variază de la turistul de prânz, care mănâncă doar o ciorbă și nu are nevoie de o cameră încălzită, și până la iubitorul de discotecă, club sau salon de evenimente în vârf de munte.
În continuare, mulți dintre noii proprietari au ales, atunci când au fost confruntați cu nevoia de a investi, calea câșțigului rapid și facil. Pentru că, așa cum ne-am obișinuit în aproape orice de la aprozar la politică, merge și așa. Prin urmare, avem parte de cabane unde mersul la toaletă provoacă un puternic sentiment de scârbă, fiindcă că “nu avem apă”. Inutil să ne gândim că, în vestul Europei (sau chiar în apropiata Grecie) avem nenumărate exemple în care s-a putut trece peste acest inconvenient, la altitudini chiar mai mari și în relief mai accidentat. Asta e, la limita pădurilor Carpaților nu s-a putut…
3. Lipsa interesului pentru turismul montan activ la nivel instituțional
Este adevărat că, în rânduirea actuală, unii proprietari de cabane de munte reușesc cu greu să le mențină pe linia de plutire. Așa cum am explicat anterior, nu ar fi trebuit niciodată să se ajungă la această situație, dar s-a ajuns și trebuie să ne descurcăm. Pentru statul român, turismul montan activ (drumeția, alpinismul, schiul de tură) lipsește cu desăvârșire. Nimeni nu știe exact câți oameni merg pe munte, cabanele nu oferă date despre numărul de vizitatori, iar despre fiscalizare nici nu mai mai are sens să discutăm. Deși România se promovează turistic prin simbolul unei frunze, aluzie deloc mascată la spațiul carpatic, turismul montan se rezumă, din punct de vedere al instituțiilor statului, la pensiunile din văi, ignorând complet potențialul imens de drumeție pe care îl au munții Carpați.
Ce soluții avem?
Ei bine, aici e o mare bubă! Primul pas este să înțelegem, conștient, aceste probleme care apasă. Al doilea pas este, în funcție de posibilitățile fiecăruia, orice de la a fi un exemplu pozitiv și până la a impinge modificări legislative relevante. Până acolo este, însă, un drum lung. Important este să înțelegem ambele tabere prezente, respectiv nevoile turistului de sfârșit de săptămână și nevoile proprietarilor de cabane de munte care doresc un profit. E important să susținem dezvoltarea rețelei de cabane și nu construirea de refugii noi în potecile turistice, acestea fiind adăposturi destinate, prin excelență, zonelor greu accesibile. E important să ne asociem în cluburi de profil, care la rândul lor să se asocieze în federații. E important să mergem pe munte într-un mod cât mai conștient, în grupuri mici, conectate cu natura.