În Peretele Văii Albe, pe traseul Lespezi

La mijlocul săptămânii trecute am reușit, alături de colegul Dan Colniceanu, o evadare în traseul Lespezi din Peretele Văii Albe. Așa, ca-ntre ghizi, numai că, spre deosebire de oamenii normali care rup ușile biroului când se termină programul, noi mergem tot acolo și-n zilele libere…

Peretele Văii Albe nu este doar cel mai înalt perete al Bucegilor, ci este cel mai înalt perete din România. Traseul Lespezi este, probabil, cel mai ușor traseu care îl străbate, și se află în imediata vecinătate a unor trasee emblematice ale acestui perete, precum Diedrul Pupezei, Memorial, Sărutul Pământului și, bineînțeles, Fisura Albastră.

Pornind odată cu răsăritul, ajungem într-un timp bun la baza peretelui, chiar și cu o mică bălăureală pe parcurs în descălcirea hățașelor din bazinul Vâlcelului Stâncos. Ș-apoi, dacă noi, care știm cât de cât zonele în care ne facem veacul profesional (și personal, se pare…), ne mai chinuim prin boscheți, oare ce-or face cățărătorii care ajung prima dată în aceste locuri? “Bine” că străinii ajung rar în Coștila și nu ne facem prea rău de rușine, căci, din păcate, cea mai importantă zonă de cățărare pe stâncă din Carpații românești este departe de a oferi infrastructura necesară pentru un turism de calitate. Bolovanul de unde pleacă majoritatea traseelor din Circul 1 al Peretelui Văii Albe sare în ochi de la mare depărtare, atenția fiind atrasă de crucea argintie ridicată în memoria cățărătorilor Bebe și Mircea, căzuți din Diedrul Pupezei în 1978. Desigur, atenția e atrasă și de resturile de corzi, obiecte vestimentare și echipament și fiare mai vechi sau mai noi, care zac amestecate cu grohotișul din zonă sau direct pe perete, ca un loc unde dorința de performanță îngroapă bunul simț și dragostea pentru natură.

Deschis în 1954 de către o echipă a Armatei formată din Aurel Irimia, László Karácsonyi și Victor Măciucă, traseul Lespezi are, în zona inferioară, un parcurs comun cu traseele Diedrul Pupezei și Fisura Albastră. Plec primul și, pentru că prima lungime nu-ți oferă prea mult de cățărat, hornul frumos din lungimea a doua îmi revine tot mie. Dan preia frâiele de-a lungul marelui tăpșan numit Terenul de Fotbal, iar eu continui pe lungimea de La Ruine, o zonă ușor friabilă. În continuare, împărțim frățește lungimile, pasajele de cățărare fiind frumoase și alternând cu zonele înierbate și pline de flori. Și soarele-și alternează razele fierbinți cu norii care ne-au ținut de umbră întreaga zi. În lungimea a opta, reușind să pierd un pic de timp încâlcind cele două posibilități de a traversa spre dreapta, asigurând un piton pe varianta de sus, dar mergând, în final, pe cea de jos. Dan se sacrifică pe altarul incomodei regrupări din lungimea următoare, căci eu n-am mai zăbovit și am pornit pe ultima lungime. Nu după mult timp, ne strângem mâinile în Creasta Văii Albe, câțiva stropi de ploaie răcorind bine locul. Coborâm spre Brâul Aerian și Vâlcelul Policandrului, binecunoscutul traseu de retragere din Peretele Văii Albe.

Traseul Lespezi (UIAA VI+, grad românesc 5A, 10 lungimi) este un traseu frumos, care alternează zonele înierbate cu câțărarea pe o suită de hornuri și fisuri. Fără a fi dificil din punct de vedere tehnic, lungimea și situarea în cel mai înalt perete din țară îl impune pentru persoane cu o bună experiență în cățărarea pe stâncă, fiind necesare atât eficiența în manevrele de coardă, cât și bune abilități de orientare în teren vertical.

Ne-am bucurat de această zi petrecută în Peretele Văii Albe, ne-am acomodat și mai bine cu conglomeratul și doar vremea și timpul disponibil ne despart acum de alte aventuri…

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected.