Săptămâna trecută am fost pe Creasta Coarnele Caprei, unul dintre traseele clasice de cățărare pe stâncă din Piatra Craiului. Știți voi, o zi dintr-acelea în care ghidul își ia o zi liberă și face aceleași lucruri ca și în restul timpului…
Creasta Coarnele Caprei se ridică imediat la sud de Călinețul Secundar și se înfrățește cu Creasta Piticului, care sare în ochi privitorului din capătul Scării de Fier, fiind ușor de identificat datorită mogâldeței care i se ițește-n creștet. Ionel Coman, poate cel mai bun exemplu de cățărător care a unit generațiile interbelică cu cea postbelică, a fost primul explorator al locurilor, toponimele și primele ascensiuni fiind meritul său. Tot el a organizat o școală de cățărare în vara anului 1947, în zona celebrei Cabane Ascunse din Piatra Craiului, vechi adăpost al vânătorilor sași din urmă cu un secol. Creasta Coarnele Caprei a fost urcată în premieră în vara anului 1949, de către echipa lui Ionel Coman.
După mai multe recunoaşteri prin Vâlcelul cu Fereastră şi Canionul Ciorânga, într-o dimineaţă de iunie urcam pe firul Padinei lui Călineţ, remarcând o creastă alpină, fără nume. Încă nu fusese urcată de om. Am hotărît să facem primii cunoştinţă cu ea şi ne-am echipat de ascensiune.
Urmând binecunoscutul drum prin Padina lui Călineț – una dintre cele mai frumoase văi de abrupt ale Pietrei Craiului! – apucă spre firul secundar, bine-știuta cale de acces spre Creasta Frumoasă, un traseu pe care mă bucur să-l fi readus în atenția iubitorilor de munte. Creasta Coarnele Caprei se înalță în dreapta noastră și plec pe prima lungime, ochind o strungă vizibilă și abordând partea dreaptă a muchiei, stânca fiind de calitate ceva mai bună decât opțiunea pe stânga. Primele protecții fixe apar în strungă, atât cea istorică (oare acel piton chiar a simțit ciocanul lui Ionel Coman?), cât și ancora mecanică de la reamenajarea din 2019. În continuare, un scurt jgheab/horn/creastă/chestie mă duce spre un loc comod, în care regrupez la un piton vechi și un țanc.
Ne aflăm sub un perete vertical de aproximativ cincisprezece metri, uşor umflat şi neted la bază. Primul piton intră doar trei centimetri, apoi se îndoaie, al doilea pătrunde adînc, lăsînd în schimb să apară o crăpătură proaspătă, însoţită de uşoare trosnete. În faţa începutului puţin încurajator, am pierdut multă vreme în căutarea altor posibilităţi. Singura soluţie părea o fisură orizontală, aflată însă mult mai sus decît puteam ajunge cu mîna întinsă. Atunci, prietenul meu a propus o piramidă. […]
Pasul traseului se află, așa cum povestește și Ionel Coman în Am îndrăgit munții, 1963, una dintre autobiografiile de referință din literatura montană de la noi, la plecarea în a doua lungime de coardă. Pitonul îndoit e tot acolo, dar fisura apărută în stânca friabilă nu se mai ghicește, ștearsă fiind de trecerea vremii. Onoarea pe această lungime i-a revenit colegei de tură, care a depășit zona fără mari dificultăți și a întins coarda pentru secund, a trecut surplomba de la capătul fisurii, scurtul brâu și apoi un scurt perete vertical și spălat până în regrupare.
Am aflat deasupra o creastă scurtă şi uşoară, apoi ne-am văzut opriţi de următorul obstacol vertical, brăzdat de o fisură în zigzag, prilej de căţărare liberă şi încîntătoare. […] Drumul nostru continua să urce fără grabă, iar noi pierdusem şirul lungimilor de coardă. Ziua era călduţă şi mulţumirea deplină. Aproape de miezul zilei atacam ultimele trei metereze de stîncă. Primul perete se ocoleşte prin stînga, unde pitonul indică traversarea obligatorie pe după muchia masivă, către adîncitura unui horn larg. Depăşirea celui de al doilea zid se face, de asemenea, prin stînga, escaladînd muchia unei lespezi rezemate de creastă. Apoi am sosit sub ultimul umăr, descoperind o trecere prin dreapta, în hornul unde au rămas alte şase pitoane.
Aici intervine poezia, căci terenul n-a prea colaborat cu ce-a vrut să spună autorul, ori, poate, înțelegerea mea n-a fost la înălțimea cerută. “Muchia unei lespezi rezemate de creastă” este un detaliu bun, însă, ușor de identificat în ceea ce pentru noi a fost a patra lungime.
Cam aici începe să tune bine și mă gândesc că n-aș prea fi vrut să fiu în jumătatea argeșeană a Craiului în acele momente. În fine. A fost, pentru mine, cea mai frumoasă lungime din traseu, căci peisajul și stânca au fost de vis, iar cățărarea, încântătoare, chiar dacă în cap mi se derulează scenarii anxioase și planuri de urgență.
În continuarea traseului, Cristea vorbește în monografia sa de niște fisuri abordate în stil artificial, pe care le confirmă si Cristian Popescu, în urma ascensiunii din 2013.
Am lăsat în urmă fisurile, a căror abordare mi s-a părut foarte expusă, și am continuat înainte, pe un brâuleț punctat de un molid, și apoi stânga, pe un horn la început larg și închis apoi de bolovani care surplombează, ocolind astfel dificulățile acelei lungimi. De-acolo și până în creastă, o față compactă și cu puține prize pune câteva probleme, nefiind chiar ușoară, iar protecțiile fixe fiind puține (un singur piton) și posibilitățile de plasare a protecțiilor mobile fiind foarte reduse.
Uite-așa, ajungem la capătul traseului și coborâm în rapel printre țancurile proemienente care străjuiesc Brâul de Sus – Coarnele Caprei – și, într-o ceață deasă și udați de ploaia care a început să cadă, continuăm pe teren cunoscut spre poalele muntelui și cu o coardă care și-a schimbat culoarea într-un maro dens, adunând în fibrele-i jumătate din glodul Vâlcelului cu Fereastră.
Creasta Coarnele Caprei (UIAA VII, VI A0) este un traseu clasic de cățărare pe stâncă din bazinul Padinei lui Călineț, una dintre cele mai frumoase și spectaculoase zone de abrupt ale Pietrei Craiului. Reamenajat cu ancore mecanice în 2019, rămâne un traseu de aventură, cu o linie sinuoasă, destinat montaniarzilor cu o bună experiență generală de cățărare și de orientare în abrupt.
Prețuiesc orice ieșire în natură, mai ales când e “zi liberă” și bătăile de cap sunt – ori par! – reduse. În șaua bicicletei, în pereții Bucegilor ori în Creasta Coarnele Caprei, traseu istoric și pe care îmi doream să îl descopăr, contează mai puțin; important e să fii acolo, în natură!
