În urma unei discuții pe care am avut-o în cadrul uneia dintre postările social media ale Societății Ghizilor și Liderilor Montani, am început să mă documentez despre dispozitivul de filare și de rapel, mai precis despre a sa istorie, respectiv cum au evoluat acestea de-a lungul timpului. În această călătorie prin #istoriamuntelui, am descoperit câteva informații cel puțin interesante, sintetizate în articolul de mai jos.
Dispozitivul de filare: ce este?
Un dispozitiv de filare este o piesă de echipament care permite asigurarea unui cățărător prin scurtarea corzii cu care acesta este asigurat și blocarea ei în cazul unei căderi. Deși tehnica de filare poate fi realizată și fără un dispozitiv dedicat (prin filarea pe corp, așa numitul body belay, sau cu ajutorul nodului semicabestan), dispozitivele de filare sunt utilizate pe scară largă de către cățărătorii din întreaga lume. Cele mai simple dispozitive de filare sunt cele care se bazează exclusiv pe forța de frecare, precum arhaica “plăcuță”, sau mai modernele “coșulețe”. Dispozitivele mai avansate oferă variante de oprire asistată a unei căderi, prin diverse mecanisme care blochează coarda atunci când are loc o cădere a cățărătorului.
Începuturile
Pompierii germani din Ulm foloseau, la 1851, un inel atașat de centură pentru a coborî pe coarda înfășurată de două ori în jurul acestuia; în 1877, pompierii austrieci foloseau o tehnică similară de înfășurare a corzii pe o carabinieră pentru a coborî pe cineva. Primul dispozitiv dedicat pentru asigurare (filare) a constat într-o carabinieră dotată cu o rolă mobilă integrată și o manetă pentru frânare și a fost inventat în 1882 de către frații Lohner, din Germania. Modul în care funcționa era similar cu modernul Petzl GriGri. În 1897 polonezul Zdzislaw Szpor publică patentul pentru un dispozitiv personal de asigurare, cu un design complex, care putea lucra cu corzi de diferite diametre, putea opri o cădere și putea fi folosit drept coborâtor după aceasta; patentul a fost înregistrat și în Statele Unite. La 1910, celebrul Hans Dülfer folosea carabinierele pentru filare, folosind, probabil, aceeași tehnică pompierească. Asigurarea pe corp (body belay) rămâne un standard în această perioadă, chiar și odată cu utilizarea semicorzilor în anii ’20. În 1942 este publicat un articol care descrie utilitatea nodului Prusik, purtând numele lui Karl Prusik, care a vizitat și România, poziționat între dispozitivul de asigurare și mână, pentru autoasigurare la coborârea pe coardă; această practică este utilizată și astăzi.
Apar conceptele moderne
Dispozitivul “opt” a fost inventat în 1943 de către austriacul Max Pfrimmer, însă abia în anii ’70 utilitatea sa ca dispozitiv de asigurare a fost recunoscută. În 1967, nodul semicabestan a fost propus pentru a fi utilizat în asigurare, alături de o carabinieră, și devine popular în anii ’70, ceea ce a determinat apariția carabinierelor tip HMS în anii ’80 (Halbmastwurfsicherung, asigurare cu nod semicabestan). În 1969 germanul Fritz Sticht inventează dispozitivul care îi poartă numele, respectiv “plăcuța”, dispozitiv care a fost comercializat inițial sub marca Salewa. În 1972 apare Petzl Shunt, dispozitiv pentru autoasigurare la rapel, construit în jurul unor concepte anterioare.
Dispozitivele tip “tub”, așa-numitele “coșulețe” de către practicanții autohtoni, au apărut în 1983, odată cu Latok Tuber-ul lui Jeff Lowe. Design-ul a evoluat, iar astăzi aceste dispozitive sunt folosite pe scară largă în cățărare și alpinism, fiind comercializate de către toți producătorii importanți și fiind denumite, generic, “ATC”, în zona de influență americană, și “Reverso” în zona europeană. GriGri-ul Petzl, foarte similar cu dispozitivul fraților Lohner din 1882, a apărut în 1991, fiind astăzi la a patra iterație.
Dispozitivul de filare în prezent
Astăzi se folosesc, în mod curent, dispozitivele moderne tip “tub”, de genul Petzl Reverso sau Black Diamont ATC-Guide, cu precădere în alpinism sau cățărarea tradițională, deopotrivă pentru profesioniști și pentru amatori. Pentru cățărarea sportivă, Petzl GriGri și dispozitivele similare cu funcții de frânare asistată sunt deosebit de populare, atât în sălile de cățărat, cât și în mediul natural.
În România
În 1912, la premiera crestei Arpășelului din munții Făgărașului, cei trei premieriști (membrii SKV, de origine germană) au coborât porțiunile verticale exclusiv prin forța brațelor, ceea ce ne face să credem că tehnica rapelului Dülfer, respectiv utilizarea carabinierei pentru rapel, nu era cunoscută la acel moment în spațiul românesc. În perioada interbelică, rapelul Dülfer era practica generalizată, acesta fiind îmbunătățit ulterior prin utilizarea unui “ham” din cordelină și a unei carabiniere pentru frânare, uneori utilizându-se coada ciocanului pentru a adăuga frecare. Odată cu generalizarea hamului – centura de cățărare – asigurarea cu nodul semicabestan câștigă teren și în România, iar în anii ’80, odată cu avansul luat de cățărarea sportivă în România, dispozitivul “opt” devine popular, fiind ușor de folosit și de confecționat în atelierele fabricilor. Trebuie amintit, însă, că body belay-ul a rămas o tehnică utilizată până cel puțin în anii ’90, chiar dacă a fost preferată de cei mai conservatori în domeniu.
Se impune o discuție pe baza terminologiei românești în acest domeniu. Așa cum au arătat și alții, românii nu s-au ferit din a împrumuta termeni specifici din limbile cu tradiție în cățărare și alpinism. Figure of Eight devine, în mod previzibil, “optul de rapel”, iar Sticht Plate, “plăcuța”. Însă, dacă luăm în considerare evoluția firească de la plăcuță la dispozitivele tip-tub – realmente, imaginează-ți o plăcută sudată de capătul unei țevi – e greu de înțeles cum de vocabularul românesc a reținut termenul de “coșuleț” și poate doar forma lui generală, care amintește de obiectul în cauză, să fie explicația.
Concluzie
Dispozitivul de filare este și va rămâne o parte esențială a cățărării pe stâncă, a alpinismului și a speologiei. Având în vedere dispozitivul de filare și a sa istorie, putem observa cu ușurintă că principiile de bază au rămăs aceleași, chiar dacă marile companii aduc periodic schimbări în noile iterații ale celor mai populare dispozitive, cu mai mult sau mai puțin iz de marketing, ori mai mult sau mai puțin iz de inovație. Mai mult, chiar și cele mai rudimentare tehnici, precum body belay-ul sau asigurarea cu nod semicabestan se folosesc astăzi în mod curent, mai ales de către profesioniști, în teren corespunzător. Totuși, este interesant să privim spre viitor, mai ales dacă știm de unde am pornit.
Bibliografie:
Ionel Coman, Două secole de alpinism, 1995
https://www.cavinguk.co.uk