Broken Bells – Iarna în Coltul Balaceni

And silence is another wayOf saying what I wanna sayAnd lying is another wayOf hoping it will go away

Zăpada sclipește feeric în lumina frontalelor. Nepăsător la straturile de haine, frigul mușcă pătrunzător; momentul deschiderii fermoarelor se amână nepermis de mult. Urc tăcut, adâncit în gânduri, ascultând doar zgomotul propriilor pași și al vocii care, învinse de egoism, sparge tăcerea nopții și-și zorește partenerul de coardă. Timide schimbări de nuanțe ale orizontului anuntă că astrul zilei e și astăzi la datorie, chiar dacă, feriți la dosul muntelui, vom avea parte de umbra unei zile răcoroase de final de an. Iată-l, Coltul Balaceni, ascuns după pragul glaciar al cărui urcuș pare că nu se mai termină. O lună subțire se ghicește lângă el, ultima rămășită a unei nopți senine de iarnă. Crusta zăpezii trădează uneori golurile de sub ea, iar pașii se afundă brusc, iar sudalmele zboară.

Aleg o linie cu mai multă zăpadă și iarbă, colțarii și pioleții ajutând din plin. De-a lungul primelor două desfășurări ale corzii pun o singură protecție, pentru secund, la o traversare expusă; mă uit în jur și constat că linia aleasă ne-a scos înaintea celeilalte echipe, deci se pare că greul curățării prizelor de zăpada căzută în ultimele zile îmi revine.

Eșuez ca un vânt risipit în vânt la plecarea pe următoarea lungime și abordez o altă variantă, mai tehnică, dar mai puțin expusă. Dezgrop un piton și-l asigur. Mai sus, îmi pierd răbdarea cu o fisură neînțeleasă cu setul de nuci și trec mai departe printr-o ridicare în brațe. Un alt piton îmi iese în cale și apoi liber la iarbă în plină iarnă până în a treia regrupare a Muchiei Nord-Vestice din Coltul Balaceni. Aici se încheie porțiunea vestică a muchiei și începe cea nordică. De aici, terenul devine mai abrupt și mai expus, mai provocator și mai interesant. De aici, retragerea devine o chestiune delicată. Plecarea îmi pune la încercare răbdarea și-mi mărește pulsul până când pitonul salvator își face apariția de sub zăpada măturată frenetic. Nu știu cum de nu-l observasem inițial, căci pe el se sprijinea pioletul ăla de stătea bine și-mi asigura poziția pe fața spălată de șist. Câțiva pași delicați mă ridică pe creasta mărginită de hăuri, măturând zăpada cu răbdare, în căutarea prizelor și fisurilor care să primească protecții sau lama pioletului. Regrupez la un cui vechi și zadarnic caut o variantă de a-l dubla, zona este zgârcită. No gear, no falls! îmi sună ironic în cap, un inside joke al legendelor cățărării. Urcă și partenerul, zâmbetul larg trădând plăcerea ascensiunii pe creasta expusă. Terenul scade ușor în dificultate, însă o cădere ar avea urmări dintre cele mai neplăcute, securea unui pendul considerabil putând cădea la o primă alunecare, în scrâșnet de oțel, peste plăcile netede de șist ascunse, perfid, sub zăpada lipsită de consistență. Iată și cel mai frumos piton de pe traseu, un model Cassin înnegrit de vreme și înroșit de o cordelină roșie, pe care l-am remarcat și în toamnă. Mă târăsc au cheval pe o porțiune scursă și înclinată; rușinoasa abordare nu durează, din fericire, prea mult. Iată și regruparea, frumos legată cu o cordelină pe care am salvat-o în toamnă, de care mă desparte însă o traversare expusă, pe care o protejez generos; cabestanul mă leagă de planetă, partenerul urcă, stăm la poze și râdem de modul în care hamul minimalist îmi sugrumă bărbăția; bine, poate nu râdem chiar amândoi. Traverseul cu care debutează ultima lungime, așa cum am preferat s-o abordez, decurge mai ușor decât mă așteptam, chiar dacă totul s-a bazat pe un fragil echilibru al celor treisprezece puncte de oțel pe câte-un picior. Urmează cea mai verticală porțiune a traseului și cea mai dificilă din punct de vedere tehnic. Prizele sunt acoperite de zăpadă. Sunt mici, dar fragile. Echilibrul în care stau nu este mereu cel mai bun și-mi sunt suficiente pitoanele dezgolite de omăt, nu-mi bat capul cu protecțiile mobile și merg tot mai sus. Deodată, razele soarelui îmi lovesc din plin pupilele obișnuite cu umbra nordului și-mi ia câteva secunde să mă adaptez, înainte de a face ultimii pași până pe creștetul Bălăceniului. Crucea e aproape. Moldoveanu se zărește și el, abia mijit în spatele Gălășeștilor. Mă bucur de primele raze de soare care-mi încălzesc trupul mai ceva ca trasul de corzi pentru asigurarea secundului, care mi se alătură fericit. A fost unul dintre cele mai frumoase trasee din viața mea!, aud prin straturile de glugi. Insensibil și lipsit de simțire, ridic din metaforici umeri. În viață sunt munți, munți de toate felurile și alți munți. Mă bucur că am ieșit sus, pe Coltul Balaceni.

Zăbovim pe vârf în așteptarea celor din urma noastră și coborâm împreună, odată cu lăsarea serii.

Though I believe the sun still shinesAnd I believe there comes a timeWhen out of silence we will singAnd even broken bells will ring

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected.