Everest, Chris Bonington 1975

La 24 septembrie 1975, Everestul era urcat pentru prima dată pe una dintre fețe, după premiera feței sud-vestice realizate de expediția britanică condusă de Chris Bonington.

Până în 1969, Everestul fusese urcat pe toate cele trei crestele principale, însă nicio față nu fusese încercată. Până în 1973 au loc nu mai puțin de șase tentative pe fața sud-vestică, dintre care trei au fost ale japonezilor, una internațională, una germană și una britcanică. Punctul maxim atins de toate aceste expediții a fost de aproximativ 8350 de metri, dificultatea celebrei benzi stâncoase de sub vârf întorcând fiecare expediție.

unnamed 1 1 271x400 - Everest, Chris Bonington 1975Invățând din eșecul expediției britanice din 1972, la conducerea căreia s-a aflat, dar și din încercarea japonezilor din 1973, Chris Bonington își alege echipa expediției din 1975 dintre cei care l-au însoțit pe fața sudică a Annapurnei în 1970 și dintre cei care au fost în 1972 pe Everest. Expediția a fost masivă, numărând aproape 100 de persoane, alpiniști, șerpași de altitudine, bucătari, cărăuși, jurnaliști și ofițeri de legătură. Echipamentul și alimentele au cântărit 35 de tone, adunate în cutii special construite pentru a rezista la impactul căderilor de pietre, taberele superioare fiind expuse acestui fenomen.

Tabăra de bază este instalată pe ghețarul Khumbu la 22 august și după 6 zile era instalată și tabăra I, la capătul cascadei de gheață. După depășirea câtorva crevase uriașe din circul vestic, tabăra II este instalată la 1 septembrie și devine cartierul general al expediției, fiind la baza feței sud-vestice, la o altitudine de 6600 de metri. Dincolo de tabăra IV, instalată la 7300m, s-a folosit oxigen suplimentar, iar datorită diverselor probleme cu care se confrunta echipa, Bonington însuși a fost nevoit să urce în față pentru instalarea taberei V, la 7770m, imediat sub banda de stânci.

Depășirea zonei stâncoase de către Nick Estcourt and Paul “Tut” Braithwaite a reprezentat cheia care a deschis drumul expediției spre vârf. Rămași fără oxigen, cei doi urcă un culoar îngust, cu minime posibilități de protecție. Cred că toți membrii expediției ar fi de acord […] că reușita lui Nick Estcourt este un exemplu suprem de tehnică și determinare, fără protecțiile uzuale și fără oxigen la 8200m, pe rampa friabilă și acoperită cu zăpadă care traversa banda stâncoasă spre neveul somital. Trebuie să fie una dintre cele mai mari cățărări din istorie, comparabile, măcar prin efectul psihologic, cu Traversarea Hinterstösser sau ieșirea din Păianjen, de pe Fața Nordică a Eiger-ului, scria John Hunt, liderul expediției care a urcat vârful Everest în 1953.

La 24 septembrie, ora 3.30 dimineața, Dougal Haston și Doug Scott pornesc din nou-instalata tabără VI spre vârf, echipați doar cu un cort interior (fără bețe), un arzător, 50 de metri de coardă și câte două butelii de oxigen pentru fiecare. O avalanșă mătură vecinătatea lor și apoi dispar în vâlcelul de sub Vârful Sudic, pentru a apărea pe creștetul acestuia la ora 15. Deși ora este înaintată, cei doi continuă spre vârf, moment în care Chris Bonington, aflat în acel moment în tabăra II, instruiește echipa a doua să se pregătească de ascensiune pentru ziua următoare, fie pentru o nouă tentativă asupra vârfului, fie pentru o… salvare.

243213580.jpg.gallery 260x400 - Everest, Chris Bonington 1975Rămași fără oxigen, Haston și Scott își sapă o vizuină în zăpadă în zona Vârfului Sudic, topesc zăpada și plănuiesc ce să facă în continuare. Apreciind condițiile ca fiind bune, urcă spre vârful Everest, unde ajung la ora 18, fiind primii britanici care pășesc pe cel mai înalt vârf al planetei. Petrec o oră pe vârf și, cu doar 30 de minute de lumină rămase, încep coborârea, sperând să ajungă la tabăra VI la lumina lunii. Întunericul este însă prea puternic și se pregătesc de cel mai înalt bivuac încercat vreodată, la 8760 de metri. În grota săpată cu câteva ore înainte, cei doi petrec o noapte rece, cu -50 de grade în termometre, fără oxigen și fără combustibil, mișcându-și permanent membrele, conștienți că adormitul va fi fatal. În ziua următoare, la ora 9, reveneau în tabăra VI, teferi și fără degerături. Era cea mai rapidă ascensiune a Everestului de până atunci, după doar 33 de zile de la instalarea taberei de bază.

La 26 septembrie, la amiază, profitând de corzile fixe instalate, Pete Boardman și sirdarul Pertemba ating vârful Everest și coboară în viscol, vremea stricându-se rapid. Spre suprinderea lor, la Vârful Sudic îl întâlnesc pe Mick Burke, despre care credeau că abandonase tentativa alături de coechipierul Martin Boysen. Decid să îl aștepte pe Vârful Sudic, cât timp merge pe vârful propriu-zis pentru a face fotografii și a filma, însă, după o oră și jumătate de așteptat și cu vizibilitatea extrem de redusă, Haston și Scott încep să coboare spre tabără; având noroc să găsească capătul corzilor fixe, ajung la tabără la ora 19.30, cu degerături și oftalmie. Mick Burke nu a ajuns niciodată în tabăra VI.

Expediția ia sfârșit la 30 septembrie, odată ce tabăra de bază este strânsă. Sub conducerea lui Chris Bonington, a fost prima expediție care reușește pe unul dintre versanții Everestului și primii pași englezi pe vârf. BBC-ul a produs un documentar, filmat în timpul expediției. Pentru reușita expediției din 1975, Chris Bonington a fost înnobilat de regină în 1976.


Bibliografie:

Chris Bonington, Everest the Hard Way

Peter Boardman, Ronnie Richards, British Everest Expedition SW Face 1975

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected.