Trecuse destul timp de la ultima incursiune pe două roți în Dobrogea. Mai bine de un an s-a scurs de la pedalatul prin istorie, pe la Histria, Arganum și Enisala, și de la bivuacul în lanul de rapiță, în zumzet de albine…
Dobrogea e acel pământ românesc în care te pierzi în istorie și diversitate a neamurilor ce și-au lăsat amprenta de-a lungul trecerii lor prin existență. În fiecare an revin cu drag în Țara lui Dobrotici și învârt pedalele prin sate, peste coline și prin păduri. Anul de cicloturism începe în Dobrogea, e clar!
Pedalele se învârt de sub podul Cernavodei, spre sud. Sunt însoțit de George, cel care a pedalat de-a lungul Drumului Mătăsii, până la Capul Nord și prin toate ungherele Basarabiei. Roțile ne poartă spre sud, de-a lungul Dunării, prin sate cu nume pitorești. Încă de la primele pedale, Dobrogea ne scoate în cale ce-are mai frumos: crânguri bogate și lanuri cu maci, stropi de culoare aruncați peste nesfârșitele coline.
Un prim urcuș trece plăcut pe sub pedalele cailor de oțel. Drumul descrie o curbă largă pe culmea dealului. Mă simt ca într-un amfiteatru verde, plin de viață. Revenim din nou la malul Dunării. La Rasova nimerim chiar în mijlocul unui alai de nuntă, cu chiote și cântec. Ne strecurăm în continuare pe malul fluviului și schimbăm câteva vorbe cu un grup de trei cicloturiști austrieci, toți cu tâmple albe și experiența unui întreg Eurovelo 6 sub pedale. Din urmă ne ajunge și un cuplu de francezi, și ei la vârsta a treia. Ambele întâlniri ne bucură, e un lucru bun că cicloturiștii străini descoperă România frumoasă, văzută din goana pedalei.
În Ion Corvin ne intersectăm cu șoseaua națională și facem pauza de prânz. Țigănușii locului roiesc ca indienii în jurul nostru, fascinați de biciclete și de călătorie. Sunt copii frumoși și-mi sunt dragi. Îi cinstesc cu câte un leu și bucuria le joacă în ochi. După prânzul câmpenesc servit boschetărește, așa cum se cuvine, pe banca stației de autobuz, încălecăm și pornim spre Adamclisi.
Drumul șerpuiește printre colinele podișului Negru Vodă și-i deosebit de frumos. Pe marginea drumului, maci și tufe de rapiță stau sub nori furioși, ce par a aduce ploaie. În zare, monumentul triumfal Tropaeum Traiani își ițește creștetul deasupra comunei Adamclisi. Coborâm în viteză spre ruinele cetății romane, pe care o explorăm la pas.
Construită pe locul unie vechi așezări dacice și atestată documentar în anul 170, cetatea Civitas Tropaensium de la Adamclisi, denumită și cetatea Tropaeum Traiani, este, din păcate, o altă fărâmă de istorie uitată de vreme și de ignoranța autorităților. Cei câțiva pași făcuți prin cetate și prin impresionanta bazilică au readus în imaginația noastră măreția fostei așezări a cuceritorilor romani. Nu putem decât să ne gândim cum ar fi putut fi puse în valoare aceste ruine, atât în interes turistic, dar mai ales pentru a le proteja de intemperii sau oportuniști.
Monumentul triumfal Tropaeum Traiani de la Adamclisi este unul dintre cele mai importante monumente antice de pe teritoriul României. Ridicat în anul 109 pentru a comemora bătălia de la Adamclisi, monumentul a fost în atenția arheologilor încă din anul 1837. Înfățișarea din prezent datează de la reconstrucția ipotetică din 1977, starea originală a monumentului la începutul secolului fiind extrem de precară. Din fericire, 49 dintre basoreliefurile originale s-au păstrat și se află în muzee.
Am făcut și noi o scurtă plimbare prin parcul din jurul monumentului și am profitat de locul cu vizibilitate bună pentru căutarea unui loc de pus cortul peste noapte. Seara se apropie și, după încă o vizită la cârciumă – vizite care au pus mereu la încercare răbdarea lui George – apucăm drumul de țară spre Abrud.
Lăsarea serii ne găsește cocoțați, cu tot cu biciclete, în vârful unui delușor împadurit, într-o zonă sălbatică și frumoasă. Suntem ascunși de privirile oricărui curios. Locul e minunat și nici nu ne sinchisim de căpușele flămânde, bucurându-ne deplin de natură și cântecul păunilor din pădure.
Micul dejun în luăm la marginea satului Abrud, un loc izolat și înghețat în trecut. Drumul de țară, neasfaltat, ne poartă mai departe printre câmpuri, având la orizont nelipsitele eoliene dobrogene. Trebuie să recunosc că reîntâlnirea cu asfaltul, la Peștera, a fost un moment plăcut pentru bicicleta mea, echipată mai mult pentru drumuri line, dar și pentru gâtlejul uscat, căci, se-nțelege, cârciuma a fost prima oprire.
Reîntorși în prezentul care emană prin toți porii locului, ne oprim să admirăm un lan de maci și nemțișoară, un binevenit petic multicolor pe marginea unui drum aglomerat. Mașinile gonesc nepăsătoare pe lângă noi până la intrarea în Medgidia și dincolo de ea, până la Cernavodă, pe șoseaua națională.
Aventura dobrogeană pe două roți a acestui an a fost scurtă, dar frumoasă. George a fost o companie de nădejde și mi-ar plăcea să pedalăm împreună curând. Bucuros de reîntâlnirea cu jungla verde și cu colinele Dobrogei, am descălecat cu gândul la noi aventuri cicloturistice. Din păcate, ce nu aveam a ști atunci, aceasta avea să fie singura aventură pe două roți a anului.
Natura însă își are locul binestabilit în sufletul și viața mea, ceea ce vă recomand și vouă.
Mai multe imagini din aventura de cicloturism în Dobrogea de sud puteți vedea aici.