În inima muntelui Bucsoiu, în Bucegi

E mijloc de septembrie. Într-o dimineață rece, doi drumeți se înființează în parcarea cabanei Gura Diham. Privesc spre Bucsoiu. Rucsacii li-s umezi de la stropii de ploaie ce-au răzbit prin copertina tractorașului turistic care i-a lăsat aici, scutindu-i de un drum monoton. Ploaia a stat. Cei doi își iau ranițele în spinare și iau în vârful bocancilor nemiloasa pantă din apropierea cabanei. O știți voi, aceea zisă și a Prostului. După primele cotituri ale potecii, urcușul se îndulcește și drumeții prind din nou glas, ba se și bucură de razele soarelui care a binevoit să-și scoată la iveală fața de sub norii dimineții.

Fără îndoială, Bucsoiu este stâpânul regatului nordic al Bucegilor. Forma sa masivă, piramidală, și văile ce scapă vertical din cele două creste ale sale îl fac deosebit de atrăgător pentru iscoditorii în abrupt. Totuși, dincolo de Valea Mălăiești, multe zone ale Bucșoiului au rămas insuficient scormonite de bipezi, fiind o lume de piatră în care doar caprele negre se încumetă a colinda după plac.

Despre Valea Pietrelor știam de ceva vreme, colecția de reviste “Munții Carpați” și articolul lui Ică Giurgiu cuprins într-unul dintre numere nescăpând atenției mele. Știam că este peștera activă situată la cea mai înaltă altitudine din țară și că este cea mai rece peșteră fără ghețari din România. Cumva, încă mintea-mi de atunci – căci revistele mi-au căzut în mână în anii de școală – mi-am imaginat locul va fiind unul tainic și aventuros.

Cristi Gal, căci el este partenerul meu din această plimbare, este un bun cunoscător al abruptului prahovean și o persoană care i-a inițiat pe mulți în tainele văilor Bucegilor. Mare mi-a fost bucuria să-l însoțesc prin abruptul Bucșoiului și să ajungem în apropierea peșterii sus-amintite, ba chiar să și petrecem o noapte în natură, în măruntaiele muntelui.

Îmi plac mult pădurile de fag, iar decorul aleii ce șerpuiește pe coasta muntelui Diham nu face excepție. Primele semne ale toamnei și-au făcut deja apariția, frunzele căpătând o nuanță ușor gălbuie, veștedă. Nu grăbim urcușul și ne bucurăm de natură. Un huhurez își ia zborul greoi înainte să îl pot imortaliza într-o imagine, gonit de câteva ciripitoare zgomotoase și înfoiate. Nu zăbovim la Poiana Izvoarelor. În ciuda numelui poetic, locul și-a pierdut de mult orice farmec pentru mine, căci omul nu are darul de a-l sfinți. Șantierul perpetuu ai anexei vechii cabane, vechea construcție închisă și amintirile neplăcute mă fac să nu pot recomanda acest loc nimănui. Dincolo de Pichetul Roșu, în Poiana Bucșoiului, de deschide amfiteatrul muntelui. Abruptul nordic al Balaurului este copleșitor, iar văile ce-l brăzdează par inaccesibile din acest punct. Lepădăm ranițele din spinare preț de câteva minute și îmbrăcăm harnașamentul din dotare. Doi drumeți trec pe poteca turistică, în drum spre Omu, și se opresc pentru o privire. Hâtru, Cristi le oferă posibilitatea de a-și trece în cont o emoție de abrupt, ocazie pe care cei doi, suprinși și bucuroși, nu o trec cu vederea.

De-acum, tot în sus! Ne strecurăm printre bolovanii văii, Cristi și cu mine urmărind talvegul și toate săritorile sale. Până în zona Turnului cu Jnepeni, stânca este solidă și sănătoasă, ascensiunea fiind o plăcere. Mai sus de acesta, aspectul văii se schimbă radical, transformându-se într-o mare de grohotiș instabil și piatră putredă. Cumva, îmi amintește de Valea Mălinului, în amonte de zona Lespezilor. Nu mă încântă prea tare. Doar o creastă ce țâșnește din talveg, împărțindu-l în două fire, oferă variație și o încalec bucuros. Nu mai e mult până sus, unde suntem luați în primire de obișnuitul vânt al Curmăturii Bucșoiului. Spre est, norii par încruntați și aduc miros de ploaie.

Ne despărțim de cei doi parteneri de ocazie, care își continuă drumul către Omu, în timp ce noi ne continuăm planul inițial. Din creasta Bucșoiului, prindem firul principal al Văii Pietrelor și începem să coborâm. Numele văii e bine ales, căci sub picioarele noastre se rostogolesc mii de pietre de diferite dimensiuni. Mă bucur că nu e nimeni în fața noastră. Suntem pe urmele echipei de speologi conduse de Ică Giugiu în anii ’80, când s-a făcut cartarea peșterii, după coborărea în rapeluri pe vale. Ba chiar găsim un spit vechi, ruginit, bătut probabil în aceeași perioadă. Două săritori înalte și umede ne obligă să scoatem coarda din rucsac. Valea își mai lărgește pereții și încep să apară prispe de iarbă. Se pare că suntem în apropierea peșterii, care trebuie să fie undeva mai jos. Ochesc o zonă plată cu iarbă, unde ar fi minunat să-ți întinzi sacul de dormit și să privești stelele, însă prognoza cu ploaie din această seară nu mă încurajează să dau curs acestui gând.

Peștera din Valea Pietrelor are două intrări, una la nivelul talvegului și o a doua, câțiva metri mai sus. Intrarea de jos este micuță și mă târâi în patru labe pentru a încăpea, dar apoi galeria se lărgește și e loc suficient pentru dormit. Podeaua este acoperită cu pământ moale și neted, iar pereții sunt uscați. Problema cu dormitul aici, în peșteră, e cu întunericul deplin și parcă inima-mi tânjește după frumos. Ieșim, așadar la lumină și, câțiva pași mai încolo, după un colț de piatră, o descoperim! E o arcadă minunată de piatră cu prispă de iarbă la intrare. Numeroase urme de capre ne fac să înțelegem că e unul dintre culcușurile presărate prin abrupt, dar sperăm să ne primească pentru o noapte în colțișorul lor. Odată amenajat dormitorul din inima Bucșoiului, Cristi apucă să cerceteze zona mai amănunțit și să încerce o trecere în firul vecin, cel al Canionului; e foarte friabil și se întoarce. Tot ce nu mai rămâne este să depănăm amintiri, să crăpăm fistic și să sorbim berile cărate prin stâncăriile muntelui. Locul e tare frumos. Departe de orice alt om, suntem o insulă într-o mare de stâncă, în măruntaiele pământului.

După apus, norii cei grei au început să se reverse peste munte și nu mult a lipsit ca Bisericuța Mălăiești să fie acoperită în întregime. Peste noapte a plouat și l-am trezit pe Cristi pentru a cerceta șuvoiul de apă pe care îl auzeam curgând. Teama mea era să nu ne trezim cu o băltoacă sub noi, apa putându-se infiltra cu ușurință prin ridurile stâncii sub care ne adăposteam. N-a fost cazul, căci șuvoiul venea de pe Hornul Pietrelor, care debușea inofensiv la câțiva pași de noi.

Zorile sunt fermecătoare. Dincolo de Țigănești, zările s-au limpezit și lumina noii zile se revarsă peste munte. Strângem catrafusele și pornim spre Valea Mălăiești și spre cabană, căci bine-ar mai intra un ceai cald. Până acolo, însă, avem de luat în bocanc firul inferior al Pietrelor, al cărui aspect e diferit față de ce am coborât în ziua precedentă. Firul văii se scurge pe lângă ultima porțiune a potecii turistice ce însoțește Brâul Caprelor și părăsim valea în acel punct. Zărim o capră la scurtă distanță în fața noastră și ne apropiem încet, făcând câteva imagini. Deși sunt sigur că ne-a simțit, a rămas suficient de mult pe loc cât să ne permită să o admirăm. În fundul căldării întâlnim primul grup plecat de la cabana Mălăiești și ne pricopsim cu o fotografie de duet proaspăt ieșit din măruntaiele muntelui Bucsoiu. De-aci și până la cabană, drumu-i cunoscut și-o luăm frumușel la pas, însă nu înainte de a arunca o ultimă privire spre bazinul Pietrelor, care, din acest punct, arată de-a dreptul fermecător de fioros.

La cabana Mălăiești este obișnuita forfotă a sfârșitului de săptămână. Beau un ceai afară și privesc spre Hornurile Malaiesti. Și-acum cred că e cabana cu cea mai frumoasă priveliște din Bucegi, chiar dacă nu mai am tragerea de inimă la a-i călca pragul. Tot căscând ochii, un cățel se furișează pe la picioarele mele și-mi înhață bucata de merdenea din mână. Na! Poftă mare să-i fie.

Nu zăvobim mai mult la cabană și ne îndreptăm pașii spre Valea Caprelor, al cărei capăt superior este ascuns de nori. Totul este umed în jur, probabil ploaia de aseară și-a făcut simțită prezenta mai puternic în aceste locuri. Rucsacul apasă greu pe umeri la urcuș, mai mult decât ieri, deși dificultățile întâlnite pe parcursul văii nu se aseamănă. Oricum, aș zice că, față de cotația de 1A, Valea Caprelor este oleacă mai rea, având câteva săritori care, abordate frontal, trec de acest grad. Urcușul nostru pe vale ia sfârșit în Brâul Caprelor și, după câțiva pași spre stânga, ne trezim fix în creasta Bucșoiului, în drumul lui Deubel. Urmăm poteca marcată și întâlnim câteva grupuri ce urcă spre Omu. Din acest punct al Bucșoiului, priveliștea spre Valea Mălăiești și, spre vest, către Crai și Iezer este fermecătoare. Un pic mai jos, Cristi face o scurtă incursiune pe Brâul lui Stănilă.

Ioan Stănilă a fost primul cabanier la Mălăiești, frumoasa cabană de sub Bucșoiu. Copiii săi au fost, la rândul lor, cabanieri la Mălăiești. Bun cunoscător al Bucegilor și ghid montan, îl însoțea des pe Julius Römer, cunoscutul botanist sas și promotor al turismului la sfârșit de secol XIX. Ioan Stănilă a murit într-un accident din zona brâului ce-i poartă numele, în căutare de flori de colți. Se spune că trupul său zdrobit de munte strângea în dinți două exemplare ale frumoaselor flori.

Lăsat-am în urmă Valea Mălăiești și drumul lui Deubel. De la Prepeleac în jos, drumul e știut. Aici încheiem scurta incursiune în lumea de piatră a muntelui Bucsoiu și adăugăm cufărului încă o amintire în abruptul munților Bucegi. Una inedită, căci nu mereu îți iese-n cale un adăpost al caprelor negre în care să te cuibărești.

Mai multe imagini din această aventură puteți vedea aici.