Trasee de munte în Carpați (III)

Alpinismul, asa cum povesteam in prima parte a seriei de articole Trasee pe munte in Carpați, este urcarea munților, pe stâncă, zăpadă și gheață. Termenul de alpinism este însă unul atât de general și larg utilizat, încât întrebarea Se poate face alpinism în România? nu este deloc una deplasată, fiind necesară chiar.

În context istoric, alpinismul a luat naștere în Franța, odată cu prima ascensiune a vârfului Mont Blanc , în 1786, de către Jaques Balmat și Michel Paccard. Termenul este astăzi utilizat cu precădere în limbile latine europene, francezii având un aport decisiv în promovarea acestui termen, fiind, la urma-umei, născut în curtea lor. America latină denumește aceeași activitate într-un mod asemănător cu latinii europeni, pornind însă de la denumirea munților Anzi – andinism. Anglo-saxonii au preferat etimologia bazată pe cuvântul munte, respectiv mountaineering, în engleză, și Bergsteigen, în germană.

Alpinismul – ascensiunea munților, pe stâncă, zăpadă și gheață – este însă un termen foarte general, iar în prezent, conform indicațiilor UIAA, identificăm două ramuri principale ale acestei activități:

• alpinism clasic, activitatea istorică de a urca munții pe zăpadă și gheață, de obicei având ca scop atingerea unui vârf; se folosește echipamentul tehnic specific format din piolet de tură, colțari, cască, coardă, ham etc.
• alpinism tehnic, care are ca scop urcarea pereților verticali de gheață și stâncă, prin cățărare pe stâncă, cățărare mixtă și cățărare pe gheață; față de echipamentul de alpinism clasic, se foloseșțe echipament tehnic specializat, precum pioleți tehnici, șuruburi de gheață, protecții mobile, colțari tehnici etc.

În context istoric, alpinismul tehnic a apărut la peste un secol de la ascensiunea Mont Blanc-ului. Este ușor de observat că majoritatea vârfurilor alpine au fost mai întâi atinse pe drumurile cele mai puțin dificile din punct de vedere tehnic, preferându-se apoi variante cât mai dificile de a urca munții.

Cotația traseelor de alpinism utilizată în prezent este cea utilizată în Alpi, locul de naștere al alpinismului și este un grad de ansamblu, care ia în calcul atât întregul traseu, cât și complexitatea apropierii și retragerii. Este ideal ca gradul alpin să fie însoțit de gradul tehnic maxim al terenului (pentru stâncă, gheață ori mixt). Fiecare grad poate avea subdiziviuni inferioare și superioare:

• F – Facile, ușor
• PD – Peu Difficile, un pic dificil
• AD – Assez Difficile, destul de dificil
• D – Difficile, dificil
• TD – Très Difficile, foarte dificil
• ED – Extrememement Difficile, extrem de dificil
• ABO: Abominablement Difficile …

În fosta Uniune Sovietică s-a implementat un sistem echivalent, și anume grade de la 1 la 6, cu subdiviunile A/B, cotații de ansamblu care iau în considerare nu doar dificultatea tehnică, ci și altitudinea, terenul, angajamentul și altele. Acest sistem de cotație a traseelor alpine a fost preluat în România comunistă, însă gradele românești, ca și democrația anilor ’90, sunt… originale. Deși încearcă să reflecte dificultatea de ansamblu, ele nu sunt echivalente cu cele alpine frantuzești sau cele rusești și nici nu respectă vreun standard intern, același grad fiind aplicat diferit în funcție de zonă și perioadă. Aceste grade sunt în continuare utilizate pe scară largă în România, atât pentru alpinism (iarna), cât și pentru carpatism și cățărare pe stâncă (vara), problemele fiind deloc puține.

Așa cum am precizat anterior, pentru alpinismul tehnic gradele sunt însoțite de cotațiile de cățărare (cotațiile UIAA sau franceze pentru cățărarea pe stâncă), de cotațiile de cățărare pe gheață (WI sau AI, respectiv cascade de gheață sau gheață alpină, 1-8)  și, după caz, de cotațiile de cățărare mixtă (M1-M12).

Știind acum ce este alpinismul, se impune întrebarea: se poate face alpinism în România? Răspunsul este da, atât timp cât munții stâncoși sunt acoperiți de gheață și zăpadă. Alpinismul în România este, ca și schiul, o activitate sezonieră; alpinismul clasic devine, pe timp de vară, drumeție sau carpatism, iar alpinismul tehnic cățărare pe stâncă.

Având în vedere principiul enunțat în deschiderea acestui articol – alpinismul înseamnă urcarea munților pe stâncă, gheață și zăpadă – se observă că, în contextul Carpaților, nu există “alpinism de vară”, el fiind o activitate strict sezonieră, legată de prezența zăpezii în munții stâncoși. Este o confuzie des întâlnită la iubitorii muntelui, termenul de “alpinism” fiind utilizat adesea ca sinonim pentru “cățărarea pe stâncă cu mai multe lungimi de coardă”; acest lucru este consecința vocabularului promovat în perioada comunistă și este momentul să depășim limitările lingvistice ale generațiilor anterioare.

Prin urmare, alpinismul se poate practica în Carpați, însă doar ca activitate sezonieră, pe timp de iarnă. Carpații oferă trasee de munte diverse pe timp de iarnă, de la drumeție, cu sau fără rachete de zăpadă, la schi de tură și alpinism clasic și alpinism tehnic, existând chiar zone care, în ciuda înălțimii modeste, pot oferi alpinistului aceeași senzație ca în munții înalți.