Traseul Frontal din Diana și Canionul Cioranga

Piatra Craiului este, fără îndoială, regina Carpaților românești. Frumusețea dalelor albe de calcar, sălbăticia abruptului și aerul de mister ce încă planează asupra locurilor rezervă Craiului un loc aparte între munții României. Denumiri precum Castel, Cetate, Diana și mult întâlnita Cioranga trezesc în fiecare o atracție fără seamăn. Mi-e greu să stau departe de Piatra Craiului, acum că am descoperit și verticalele sale, odată cu Creasta Frumoasă din Călineț, un frumos traseu clasic de cățărare pe stâncă.

Piatra Craiului, Königstein-ul sașilor de odinioară, este o zonă naturală protejată încă din 1938 și, în prezent, este declarată Parc Național. Abruptul vestic este, alături de munții Bucegi, leagănul carpatismului și cățărării pe stâncă din Carpații românești, odată ce turiștii au pătruns în masiv sub îndrumarea vânătorilor de capre negre și a ciobanilor, primii cunoscători ai masivului.

La mijloc de gustar al lui 2018, la invitația lui Adi, am fugit spre Plaiul Foii, imediat ce încheiasem o tură pe Acele Morarului. Cum ceasurile s-au prelungit neașteptat, pe Adi l-am prins picotind în cort, târziu în noapte. Adi e un bun camarad de abrupt și una dintre persoanele de la care am învățat multe de-a lungul timpului. Alături de el am parcurs prima vale serioasă de abrupt în Bucegi, Valea Coștilei.

Traseul Frontal din Diana, un traseu clasic de cățărare pe stâncă uitat întrucâtva de generațiile actuale, era scopul nostru principal. Lui Adi îi picase cu tronc traseul după citirea jurnalului Andrei. I-am dat ghes potecii înșirate de-a lungul Văii Urșilor și-am ajuns în curtea mult reclăditului refugiu Diana într-o oră, o oră și ceva, întâlnind prin pădure o turmă de oi. Turnul Galben, de-a lungul căruia se desfășoară traseul nostru, se ițește printre vârfurile falnicilor molizi din curtea Dianei. Ne echipăm la baza traseului Frontal din Diana și, înainte de a pleca în prima lungime, descopăr urmele unor melci preistorici, primii locuitori ai calcarelor Pietrei Craiului. Prima lungime se desfășoară de-a lungul unei fisuri largi și este frumoasă, fără a fi foarte dificilă. Pe alocuri stânca este friabilă, dar, cu grijă la alegerea prizelor, nu ar trebui să pună dificultăți. Pasul este reprezentat de o surplombă înainte de ieșirea în regrupare, care se depășește prin șprait sau, în limbajul lui Emilian Cristea, un grand écart. Înainte de pas am utilizat și un friend, pe lângă pitoanele vechi existente.

Lungimea a doua este cea care dă gradul traseului și este reprezentată de un perete spălăt imediat la plecarea din regrupare și o traversare spre stânga, spre muchia turnului. Pasul la liber este dur, apreciat de Adi spre VIII; l-am trecut amândoi cu ajutorul scărițelor, precum înaintașii, lăsând pentru cei mai antrenați eliberarea traseului.

Ultimile două lungimi de coardă îmi revin mie; asigurările sunt rare, stânca destul de friabilă, dar nu sunt dificultăți tehnice mari. După o traversare spre dreapta regrupez la două țancuri de stâncă, iar în lungimea a patra, după ce-am avut de furcă cu un pâlc de jnepeni, am abordat cu asigurări mobile o creastă cu stâncă solidă, urmând a regrupa pe creștetul turnului. Ne strângem mâinile la capătul traseului, bucuroși de locul în care ne aflam amândoi pentru prima dată și ne pregătim de retragere.

Zadarnic căuta-am poteca de coborâre în Vâlcelul Trecătorii Forțate, așa că am coborât în rapel pe vâlcelele cu grohotiș și boscheți până în firul Zwangpass-ului. De aici și până la Diana ne desparte o mare ruptură de pantă, pe care am depășit-o într-un rapel întins de 60m. Există și o variantă ocolitoare, însă n-are niciunul dintre noi chef de încâlcit extremități prin jnepeni. iar promisiunea unei beri reci la ușa cortului este prea îmbietoare pentru a fi amânată. Revenind la cort, aruncăm încă o privire spre Turnurile Dianei, dar și spre frumoasa zonă a Călinețului, atât de frumos luminată de razele după-amiezii.

Ziua următoare se anunță caniculară, iar perspectiva cățăratului pe calcar bătut de soare nu ne prea surâde. Luăm la pas drumul Călinețului, cu echipament complet pentru orice traseu, urmând a hotărî destinația odată ce ajungem la locul fostei Cabane Ascunse. Pe drum întâlnim iarăși o turmă de oi; cred că era aceeași din ziua precedentă, că oile îmi păreau cunoscute. În zona Izvorului Orlovski îi întâlnim pe Laura și Andrei și schimbăm câteva vorbe, înainte de a lua în bocanc Malul Galben. Căldura care deja răzbate, deși suntem încă în umbră, mă face să las Muchia Bondarului pentru altă dată – deși e un traseu pe care mult îmi doream a-l parcurge. Alegem Canionul Cioranga, unde nici Adi nu mai fusese pe timp de vară și unde sperăm să beneficiem de o răcoroasă umbră.

Săritorile canionului sunt tare frumoase și nici una nu-i chiar floare la ureche, pereții fiind spălați și posibilitățile de asigurare intermediară minime. Iese însă în evidență săritoarea cea mare, cu aproximativ 25 de metri înălțime și bine pitonată. Am urcat-o secund; e de revenit, căci zona e tare frumoasă.

Revenim la Plaiul Foii pe ruta clasică de coborâre din zona Călineț: Vâlcelul cu Smârdar și Vâlcelul cu Fereastră. Petrecem seara la ușa cortului, la un pahar de vorbă rece adusă din Zărnești și multă voie bună, povestind despre munte și despre viață. Următoarea zi este de revenire spre casă, nu înainte de a vizita faleza de stâncă de la Măgura și de a chinui mașinuța pe unele dintre cele mai proaste drumuri care i-au trecut sub roți.

Verticalele Pietrei Craiului sunt, de regulă, trasee clasice de cățărare pe stâncă, din vârful cărora perspectivele asupra abruptului sunt absolut fabuloase. Cu multe locuri de re-descoperit și cu minunata garofită-cu-prea-frumoase-brâuri, Westwand-ul este unul dintre cele mai frumoase locuri ale Carpaților și e păcat să nu-i calci pragul măcar o dată în viață, fie la orizontală, fie la verticală.

Mai multe imagini cu cățărare pe stâncă în Piatra Craiului, din Traseul Frontal din Diana, pot fi văzute aici, și din Canionul Cioranga, aici.