Acele Morarului, de două ori

Nu e turist care să nu fi traversat platoul Bucegi înspre vârful Omu fără să fi zărit Acele Morarului și silueta lor zimțată. Privind spre ele dinspre cerdacul Văii Cerbului, îți spui că acolo n-ar călca în veci picior de om și că ar fi nebunește să încerci. Absolvind potecile turistice, ajungi, fără tăgadă, în Poiana Morarului, la intrarea în valea cu același nume. Privirea se îndreaptă spre coloanele de stâncă ce țâșnesc din trupul muntelui, fioroase și inaccesibile. Îți spui, iarăși, că omul n-are trecere acolo și ar fi o nerozie să încerce. Și, totuși…

Acele Morarului reprezintă unul dintre cele mai râvnite trasee clasice de catarare pe stanca din Bucegi. Parcurgerea lor necesită cunoștințe de cățărare liberă, de asigurare și rapel, precum și o foarte bună orientare în teren neamenajat. Dincolo de asta, doar accesul până la baza lor poate pune probleme serioase celor neantrenați, astfel că o foarte bună condiție fizică este cheia unei ture plăcute de traversare a Acelor Morarului.

Obișnuind să ajung în fiecare an pe creasta Morarului, anul trecut am gustat de două ori din pocalul Acelor Morarului, la interval de o săptămână, în luna lui gustar.

Primul fel a fost servit alături de Alexandra și Adrian. Proaspăt întors dintr-o tură pe Brâul Aerian și Brâul Mare al Coștilei, am plecat împreună din Sinaia și, după ce am absolvit cu brio primul etilotest din viața mea, am început urcușul pe Plaiul Fânului. Am asudat binișor până în Poiana Coștilei, în parte datorită căldurii verii, însă și datorită ritmului un pic drăcesc pe care-am încercat să-l impun. Știind că avem în față o tură lungă, am socotit că este esențială o apropiere rapidă de obiectivul vizat și știam de ce. Accesul din sud spre creasta Morarului se face, în general, de-a lungul Brâului Mare al Morarului. Avantajul este dificultatea redusă a terenului, putând astfel să te miști atât de repede cât te țin puterile; dezavantajul este repetivitatea peisajului, care, la un moment dat, după pornirea pilotului automat, trece complet în planul secund. Desigur, dosul Coștilei este un loc fermecător, însă perspectiva asupra-i dinspre Brâul Mare al Morarului prea puțin se schimbă odată cu creșterea în altitudine.

Momentul în care am trecut din Brâul Mare în cel de Mijloc, ocolind Fântânița, a fost cel în care rucsacul mi-a atârnat cel mai greu. Simțeam sudalmele Alexandrei cum se fac ghem și se îndeasă adânc în raniță. Și, tot zorindu-i, ajungem la Creasta Ascuțită, treapta imediată de sub Ace. Deloc greu de parcus la picior, cu hăuri adânci de-o parte și de a alta și deosebit de spectaculoasă, Creasta Ascuțită trezește drumețului sentimentul de hei, cred că pot face asta!. Privirile aleargă necontenit spre aceeași Coștilă, dar și spre hăul Văii Poienii ce se-aruncă spre Morar, spre Creasta Balaurului și spre Acul Mare, care, văzut de-aici, pare o cocoașă lipsită pretenții.

Am parcurs creasta îngustă de piatră a Acului Mare în două lungimi de coardă, alegând cea mai sigură metodă pentru grup, chiar dacă am fi avut la dispoziție variante mai rapide. Rapelul înspre Strunga Acului Mare a însemnat o altă premieră pentru colegii de tură, care au deprins admirabil tehnica pe parcusul celor aproximativ 40 de metri de coardă. Degetul Roșu, al doilea Ac de-a lungul crestei, oferă și cea mai interesantă cățarare a traseului, cu o regrupare intermediară și două variante spre creștetul său și fiind asigurate cu pitoane. Acolo odată ajunși, fiecare-a privit care încotro. Mult m-a întristat priveliștea tăciunilor de cărbuni aruncați de niște gunoaie care-au ținut a face grătar în vârf de Deget Roșu. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă un singure tăciune aprins ar fi fost azvârlit de vânt înspre uscăciunea sălbatică de la baza crestei. Înafară de căscat ochii în jur, un alt must do al Degetului Roșu este iscălitul în caietul cu amintiri, pe care l-am găsit, de astă dată, îmbibat cu apă și într-o stare foarte precară. Gândindu-mă la viitorul acestei relicve alpine, l-am împachetat frumos și l-am luat spre casă, cu gând de a-l readuce la locul său uscat și pregătit de a primi noi nume în filele sale.

După rapelul de pe Degetul Roșu am început retragerea spre Valea Cerbului, ora fiind înaintată. Pentru Alexandra și Adrian rămâne restanța ultimelor două Ace, Acul Crucii și cel de Sus. Cine știe, poate va fi cu acces printr-o zonă mai interesantă, așa cum este versantul nordic al Morarului, cu văile sale sălbatice și brâurile înjnepenite, unde caprele negre își aleargă iezii și pe unde oamenii arareori pășesc.

Șase zile mai târziu porneam pe Brâul Acelor, poate cel mai frumos brâul al Bucegilor și cu siguranță cel mai frumos traseu de apropiere spre Acele Morarului. Sunt însoțit de Raluca, de al său turist și de aparatul de fotografiat care nu a contenit să țăcăne în fața atâtor frumuseți alpine. Pe rând, am străbătul firele Văii Adânci și ale Râpelor, ajungând la baza Acului Mare. Raluca și-a petrecut pauza de prânz alergând după priveliști pe Creasta Ascuțită, așa cum făcea și Alexandra cu nici o săptămână în urmă. E clar, creasta asta îl are pe vino-ncoa’!

Pe Acul Mare întâlnim cunoscuți, și-anume ursuleții și Mihaela, al cărei râs umplea valea. Facem echipă comună și ne agățăm de balustrada lor deja montată, parcurgând astfel rapid creasta Acului Mare. După rapelul de rigoare – și de acastă dată o premieră pentru coechipieri – avem un pic de așteptat, căci mai este încă o echipă în fața noastră în urcare pe Degetul Roșu. Oricum picoteam în sinea mea, știind că ne vor aștepta și ei la rândul lor, caietul de amintiri fiind în rucsacul meu…

Momente lungi s-au scurs însă așteptând ca respectivii să traverse Acul Crucii, cel de-al treilea și cel mai aerian Ac al traseului. Fără a intra în prea multe detalii, tactica aleasă de respectivul grup a fost nepotrivită pentru puterile sale, viteza de deplasare fiind mult prea mică și siguranța îndoielnică, fiind nevoiți a utiliza regrupări intermediare care nu mai erau la prima tinerețe, de-acum niște zeci de ani. Până s-apuce ei să treacă Acul Crucii, pe Degetul Roșu ajung și Roxana și Andrei, bunii mei amici, pe care sunt tare încântat a-i revedea. Ne vine, în sfârșit, rândul la urcuș, așa că trec la treabă fără întârziere și ajung rapid în vârful acului, unde ai impresia că ești pe un imens carton de ouă. Cel mai aerian și Ac este și cel mai friabil, trebuind să verifici de două ori pe ce pui mâna în vârf. Coborârea se face în rapel, după descățărarea unei trepte de câțiva metri, nu fără a scăpa câteva emoții.

Acul de Sus, ultimul pas al traseului nostru, este elementar comparat cu ce-a fost și oferă o frumoasă perspectivă spre frații săi dinainte. Reunind echipa lărgită pe creștetul său, ne prinde din urmă apusul în timp ce coborâm spre Valea Cerbului urmând hățașul Brâului Acelor, pe ramura sa sudică. Ajungem într-un târziu și la mașini, după cântece prin pădure care să alunge urșii – însă ei nu-s acasă, sunt la tomberoanele din șoseaua Văii Cerbului, cu zeci de privitori curioși și făr’ de creier în jurul lor. Cu această imagine mâhnită în suflet, dar cu bucuria unei zile minunate petrecute în abrupul Bucegilor, plec spre Piatra Craiului, unde mă aștepta Adrian…

Acele Morarului, traseul de cățărare pe stâncă pe care orice iubitor de Bucegi își dorește să-l parcurgă, este unul dintre acele locuri unde întotdeauna voi reveni cu plăcere, atât pentru frumusețea traseului în sine, cât mai ales pentru bucuria sufletului privind în jur.

Mai multe imagini din cele două plimbări de catarare pe stanca în Bucegi, cu Acele Morarului, puteți vedea aici și aici.

2 Thoughts to “Acele Morarului, de două ori”

  1. […] la invitația lui Adi, am fugit spre Plaiul Foii, imediat ce încheiasem o tură pe Acele Morarului. Cum ceasurile s-au prelungit neașteptat, pe Adi l-am prins picotind în cort, […]

  2. […] pe stâncă (de exemplu, Hornul Ascuns din Colțul Mălinului, Acele Morarului) decât de alpinism, care constă în condiții specifice de […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.